Echilibrul

Posibila existenţă a perfecţiunii o îngrijora şi chiar mai mult, nu-i dădea pace. Ca şi cum ar aştepta în tăcere un verdict prestabilit, cunoscut, nedorit.

Nu putea să creadă în ceea ce o făcea fericită. I se părea ireal, deşi era o visătoare. Învăţase din cărţi şi experienţe puerile că lucrurile frumoase îşi găsesc singure un final şi că rareori durează atât cât îşi doreşte ea. Iar ea-şi dorea întotdeauna prea mult… 

Încercase până atunci de nenumărate ori să-şi prindă visul din urmă, să-l prindă şi să-l ţină captiv precum un colecţionar atipic; iar atunci când a ajuns la el, atunci când realitatea s-a metamorfozat complet sub privirea ei de copilă, atunci a început să simtă cu adevărat teama. Nu voia să-L piardă.

Dar privită din alt unghi ar putea părea precum un visător care atunci când îşi pierde un vis, fie sub forma eşecului fie sub tutela unei victorii, începe să se simtă gol şi singur ca şi cum o parte din fiinţa lui ar dispărea pentru totdeauna. Inuman, inert. Colecţionar de vise, doar atât.

Ea nu era aşa. Când visul îşi croia singur un drum prin prezentul ei, se temea că nu este suficient de curajoasă încât să îi închidă toate porţile şi să-l ţină captiv-viu aici, în lumea ei. Se temea că îi lipseşte cu desăvârşire puterea de a-L ţine langă ea pentru totdeauna…

Teama că-şi doreşte prea mult asta…

“Trebuie să încetezi să-ţi mai pui atâtea întrebări, să încetezi să te mai temi atât. Nu vei fi niciodată fericită! “