Visătoarea

Când timpul nu mai exista în jurul ei, se ascundea într-un cufăr de lemn alb. De-acolo asculta murmurul tăcut al tăcerii şi al vidului din ei. Era singura care ştia că au fost modelaţi din nimic.

Stătea ascunsă ore în şir până când timpul se întorcea la îndatoririle lui. Ştia şi el că grevele nu sunt permise mai mult de o jumătate de zi.  Ascunsă acolo se gândea la tot ce a fost, tot ce este şi ce plănuieşte să fie de atunci încolo. Visa la vieţi circulare  existente în spaţiu şi în timp.

Într-un timp al ei şi undeva departe de Soare căci acolo voia să ajungă. Oamenii mari o certau pentru nesăbuinţa de a visa fără permis, dar ea ştia că totul este un dar de la Dumnezeu. Trebuia doar să creadă, să creadă neclintit.

Dar acum trebuia să lase iarăşi timpul să se scurgă prin vidul din ei. În secret, oricum ei doi erau complici.