Realitatea.

Asa de dezarmant totul.

Desi aveam mereu pistolul impotriva ” nesperantei”  si  stiam cele mai bune miscari de karatist impotriva nefericirii se pare ca Realitatea m-a lovit crunt de data asta… m-a aruncat la pamant si se amuza pe seama mea in timp ce eu imi plang de mila.

Ma simt exact precum copiii aceia loviti/ huiduiti si arati cu degetul de catre toti doar datorita faptului ca sunt saraci. Eu sunt aratata cu degetul de catre soarta doar pentru faptul ca pana acum luam raul mai in gluma, mai in ” neserios ” sau poate pentru ca am fost prea visatoare si pentru ca am calcat mereu pe marginea realitatii, am ocolit-o  caci – trebuie sa recunoastem – e cruda.

Sufar prea usor acum si sunt mereu locul de lupta dintre bine si rau, dintre bila neagra si bila alba. Poate chiar sunt in mijlocul unui conflict interior ( puternic ) . Iubesc asa cum niciodata nu am stiut sa  iubesc oamenii. Ii iubesc intr-un mod posesiv si nici asta nu imi place, pentru ca pierd foarte usor…  m-am aventurat precum colonelul Buendia ( un veac de singuratate – Garcia Marquez ) intr-o lupta grea, crancena si cu putine victorii. Oamenii nu pot sa te iubeasca la comanda, mai ales cand tu le ceri absolutul iubirii….

Nu stiu cum sa spun Stop acestei stari , dar stiu mai multe despre mine acum si in sfarsit stiu ce vreau. Sunt ferma, dar trista.  Stiu ca nu sunt nicidecum o fire imatura ci din contra . Confuzia provocata era intre cuvantul imatur si cuvantul copilaresc.

Oare e asta doar o criza economica la nivelul adolescentei mele? Caci – va spun sincer – nu sunt dispusa sa astept 2 ani sa treaca….

E asa de dezarmanta realitatea…