Aripa 2
noiembrie 10, 2011
Stinghera de mine, stinghera de voi,
Ascunsa unde tarana-i inundata de ploi…
O mana prea slaba, prea stearsa de vant,
Injunghie timpul, intr-un mormant…
Stinghera de voi, stinghera de mine,
Ascunsa de timp, printre ruine…
Cine-i de vină pentru visele frumoase? Pentru acele vise pe care le regreţi imediat ce deschizi ochii? Au fost doar vise…
Cine se ascunde în spatele lor?
Teama?
… sau dorinţa?
Echilibrul
iulie 18, 2011
Posibila existenţă a perfecţiunii o îngrijora şi chiar mai mult, nu-i dădea pace. Ca şi cum ar aştepta în tăcere un verdict prestabilit, cunoscut, nedorit.
Nu putea să creadă în ceea ce o făcea fericită. I se părea ireal, deşi era o visătoare. Învăţase din cărţi şi experienţe puerile că lucrurile frumoase îşi găsesc singure un final şi că rareori durează atât cât îşi doreşte ea. Iar ea-şi dorea întotdeauna prea mult…
Încercase până atunci de nenumărate ori să-şi prindă visul din urmă, să-l prindă şi să-l ţină captiv precum un colecţionar atipic; iar atunci când a ajuns la el, atunci când realitatea s-a metamorfozat complet sub privirea ei de copilă, atunci a început să simtă cu adevărat teama. Nu voia să-L piardă.
Dar privită din alt unghi ar putea părea precum un visător care atunci când îşi pierde un vis, fie sub forma eşecului fie sub tutela unei victorii, începe să se simtă gol şi singur ca şi cum o parte din fiinţa lui ar dispărea pentru totdeauna. Inuman, inert. Colecţionar de vise, doar atât.
Ea nu era aşa. Când visul îşi croia singur un drum prin prezentul ei, se temea că nu este suficient de curajoasă încât să îi închidă toate porţile şi să-l ţină captiv-viu aici, în lumea ei. Se temea că îi lipseşte cu desăvârşire puterea de a-L ţine langă ea pentru totdeauna…
Teama că-şi doreşte prea mult asta…
“Trebuie să încetezi să-ţi mai pui atâtea întrebări, să încetezi să te mai temi atât. Nu vei fi niciodată fericită! “
De prin cartea de psiho
iulie 15, 2011
“Timpul psihic este reversibil si anticipativ, spre deosebire de timpul fizic ce se scurge ireversibil, univoc”.
Visătoarea
iulie 10, 2011
Când timpul nu mai exista în jurul ei, se ascundea într-un cufăr de lemn alb. De-acolo asculta murmurul tăcut al tăcerii şi al vidului din ei. Era singura care ştia că au fost modelaţi din nimic.
Stătea ascunsă ore în şir până când timpul se întorcea la îndatoririle lui. Ştia şi el că grevele nu sunt permise mai mult de o jumătate de zi. Ascunsă acolo se gândea la tot ce a fost, tot ce este şi ce plănuieşte să fie de atunci încolo. Visa la vieţi circulare existente în spaţiu şi în timp.
Într-un timp al ei şi undeva departe de Soare căci acolo voia să ajungă. Oamenii mari o certau pentru nesăbuinţa de a visa fără permis, dar ea ştia că totul este un dar de la Dumnezeu. Trebuia doar să creadă, să creadă neclintit.
Dar acum trebuia să lase iarăşi timpul să se scurgă prin vidul din ei. În secret, oricum ei doi erau complici.
Hărţi mentale
iulie 10, 2011
Vocea Lui, odată severă şi impersonală, era în mijlocul acelui pustiu sălbatic singura poartă spre lumina…
Şi poate că da…
iulie 9, 2011
Şi poate că-mi asum vina unor doruri orfane, dar nu în totalitate.
Da, poţi să spui că sunt laşă sau orgolioasă dar pur şi simplu eu consider că nu e vina mea sută la sută.
…Desi sunt prea senine fantasmele astea pentru nişte simple umbre.
Let your body do the talking
iulie 3, 2011
“He thinks he’s getting away with it, but his body and his voice are giving him away. He’s stumbling over his words. He’s fidgeting and nervous. His hands won’t stay still and his palms are probably sweaty as well. He seems to be smiling, but there’s a little bit of tension around his lips and his nose. Although the bottom half of his face is forming a smile, it hasn’t reached his eyes. He’s looking at you straight in the eyes and he appears to be 100% sincere, but the tone of his voice has dropped and the rhythm of his speech has slowed down.
There’s no doubt about it: he’s lying. “
The World’s Top Ten Lies:
I love you; You look great; I’ll call you tomorrow; We never got the letter; I’m not feeling very well; I had no choice; We had a lovely time; I missed you; It wasn’t me; I won’t be long.
Când se termină?
iunie 20, 2011
” Încântată de preferinţa unuia şi jignită de indiferenţa celuilalt, chiar de la începutul cunoştinţei noastre, am cochetat cu idei preconcepute şi cu ignoranţa şi am gonit raţiunea din toate împrejurările în care era implicat vreunul dintre ei. Până în clipa aceasta, nu m-am cunoscut pe mine însămi.”
Când o carte reuşeşte să-ţi prezinte clişee din propria viaţă cu atâta sinceritate, nu faci decât să taci… să citeşti şi să macini totul în tine până când se transformă în fire subţiri de praf. Când un personaj reprezintă imaginea fidelă a unuia dintre eurile tale, nu poţi decât să admiri sinceritatea pe care tu nu ai avut- niciodată- curajul să o manifeşti faţă de tine însuţi. Le mulţumeşti unor străini ce te îndrumă spre nicăieri. Spre tine.
Taci… le ţii pe toate ascunse ca şi cum ţi-e teamă că divulgându-le pierzi esenţa. De fapt, le ascunzi legată la ochi în aşa fel încât să nu le mai găseşti vreodată. Sentimente necunoscute sau întâlnite sub alte denumiri stau acolo neajutorate. Dar, ca şi cum povestea ţi-ar fi de folos, o repeţi mereu şi mereu cu aceeaşi seriozitate stupidă şi aceeaşi sinceritate înşelătoare. A fost mai mult de-atât…
Şi poate că da… poate că în cele din urmă minciuna repetată la nesfârşit a devenit adevărul absolut al surdului.
